Societatea umană a cunoscut multe
schimbări de-a lungul timpului. Civilizațiile s-au format, au înflorit,
au dorit mai mult, au luptat, au decăzut. Acest process de
naștere-moarte a civilizațiilor stă sub semnul istoriei, cuprinzând
evenimente ce au dus la întâmplări fericite sau nefaste.
Ca o primă premisă, istoria înseamnă
cunoaștere. Dintr-un eveniment major sau mai puțin petrecut acum câteva
sute de ani omul modern poate învăța – căci se presupune că din greșeli
învață. Astfel, cunoscând istoria pot fi evitate anumite evenimente
similare din prezent sau o gestionare mai bună a unor conflicte care au
avut exemple și în trecut. Din păcate însă, ființa umană este șireată și
mereu însetată de putere și avuție; marile puteri nu vor să învețe din
greșeli, repretând aceleași crime și luând aceleași greșeli majore care
scghimbă soarta unui popor.
Pe de altă parte, istoria ne învață să ne
cunoaștem natura noastră umană. Cunoscând personalități istorice și
acțiunile acestora din trecut, ajungem să ne explorăm propriile adâncimi
ale conștiinței, depistând aceleași ambiții, defecte, calități și
gânduri. Datorită acestor comparații cu omenirea de ieri și omenirea de
azi, putem influiența anumite lucruri astfel încât să aducem pace și să
facem doar bine pentru noi și lumea înconjurătoare.
În concluzie, consider că istoria este un
profesor care are în clasă două tipuri de elevi: primii sunt cei care
învață materia profesorului, cunosc consecințele anumitor evenimente și
totodată le ignoră, făcând parte din categoria oamenilor orbi și
însetați după putere, indiferenți față de soarte semenilor. Ceilalți
elevi aspiră să devină mai buni, se compară mereu cu personajele din
trecut și depun o muncă asiduă pentru o schimbare, ajutând astfel lumea
să devină mai bună și mai prielnică comunității din care fac parte.
No comments:
Post a Comment