De ce ai scrie un jurnal când (cât) ești tânăr

M-am întrebat de mai multe ori de ce am început să îmi notez gândurile în jurnal. Cel mai vechi datează din 2005, un carnețel mic, cu o copertă galbenă, spălăcită. Deschizându-l, nu văd nimic interesant, căci sunt notate evenimente gen ”azi am mâncat cireșe și m-am uitat la un film”. Și totuși, literele scrise inegal, undeva colțuros sau neîngrijit îmi reamintesc de o fetiță ce simțea nevoia să vorbească cu cineva.

 Astăzi, acel ”cineva” poartă numele de ”Dragă Nimeni”, dar scrisorile adresate lui sunt mult mai complexe, scrise în clipele triste, când gândurile nu merită să fie rostite cu voce tare. Scrisorile nu sunt trimise niciodată, acestea își duc veacul printre foile galbene ale unei condici cu coperți roșii. Literele au devenit rotunde, aranjate în rânduri drepte. Frazele s-au extins, ocupând pagini întregi. Carnețelul galben s-a pierdut undeva printre cărți demult uitate…

Adolescența este perioada schimbărilor radicale în interiorul unui individ. Acestea sunt de natură fizică, psihică, morală. Totuși, schimbările emoționale lasă o amprentă considerabilă. Deseori, adolescentul trece prin perioade negative, când lumea din jur se transformă într-un haos, când nici el nu știe ce se întâmplă cu el și cu oamenii din jur. Cineva își regăsește liniștea sufletească în cercul prietenilor, cineva – în jocurile online, altcineva – în vicii, dar mai sunt și romantici ce preferă să-și îngroape gândurile în foi pătate de cerneală. Acesta, din punctul meu de vedere, este cel mai sigur mod de a păstra amintirea unei perioade zbuciumate.

Un prim argument ar fi necesitatea unui spațiu intim pentru un individ ce trece prin marea schimbare. Un gând fugar, un sentiment abia născut, un eveniment marcant își regăsește urma în amintirile unui prieten căruia îi este relatată trăirea din acea clipă. Totuși, amintirea piere din gândul oamenilor, din gândul adolescentului în sine, astfel venind o zi când nici cea mai arzătoare dorință de a-și reaminti o clipă frumoasă nu poate să schimbe trecerea timpului și râul lui Lethe din mintea fiecăruia. Aici intervine jurnalul, spațiul în care amintirea este vie, scrisă în clipa trăirii, când sentimentele năvalnice fugeau înaintea literelor, fără ca cerneala să aibă vreo șansă să le ajungă din urmă.

Un alt argument ar fi descoperirea propriei personalități pe parcursul timpului, observarea trecerii din vârsta copilăriei în universul maturității. Deschizând un caiet vechi, omul se regăsește la vârsta datei din calendar, amintindu-și cât de naiv, trist, vesel, năzbâtios sau cuminte a fost cândva; și nu-i vine să creadă că el, cel ce a deschis caietul este același el mâna căruia a înșirat cuvinte pe filele care cândva au fost albe…

În concluzie, consider că un jurnal este o necesitate pentru cei ce vor să-și (re)cunoască propria personalitate; în primul rând, să observe evoluția individuală pe parcursul timpului și, în al doilea rând, să-și regăsească cele mai intime amintiri și gânduri ce au fost menite să fie relatate doar filelor galbene, mirosind a praf și vise al unui copil demult matur…