Despre cunoaștere

Cunoașterea, ca o sete nelipsită a rațiunii umane, izvorăște din capacitatea acesteia de a acumula informația din jur, însă nu un ultim rol îl joacă și motivația, care determină ființa umană să descopere lumea din care face parte.

Astfel, cunoașterea este o dorință genetică a omului. Aceasta se manifestă din copilărie – când pruncul începe să analizeze tot ce vede. Ați văzut vreodată cu ce ochi se uită un bebeluș la mânuțele sale? Cât timp poate sta și analiza mișcarea lor, fără să se plictisească? Pe parcurs crește și descoperă alte lucruri, începe să pună întrebări – care, de altfel, deseori sunt prea multe și puse prea des ca să enerveze un adult care cunoaște deja toate micile descoperiri ale copilului, și totuși se încăpățânează să le explice, uitând că și el a învățat din firimituri culese cu grijă pe parcursul vieții.

Pe de altă parte, cunoașterea este o capacitate nelimitată. Creierul uman este capabil să memomerze și să descopere o infinitate de lucruri, și totuși există oameni care dau cu piciorul în această  plăcere intelectuală. Există indivizi care refuză să se dezvote și să descopere lucruri noi: aceștia consideră că bagajul lor de cunoaștere este plin, că este destul pentru a se descurca în viață și rămân la starea de larve ordinare, considerând drept cunoaștere informația acumulată din timpul liceului, credința în prieteni imaginari și ”școala vieții și a realității” pe care o evită și o sfidează prin nimicnicia lor.

În concluzie, cunoașterea este cel mai mare tezaur al creierului uman. Aceasta este infinită, alimentată de setea de a ști, de ambiție și de rațiune, prezentă în fiecare individ din naștere. Totuși, se găsesc speciemene ce nu știu să aprecieze propriile capacități; aceștea refuză cunoașterea, mulțumindu-se la un bagaj infim de lucruri triviale și obscure. Astfel, cunoașterea seamănă cu un cadou: un om îl va deschide și va cerceta ce este înăuntru; altul va admira doar ambalajul frumos, fără să-l intereseze valoarea din spatele hârtiei lucioase.